Despre sarbatori in general

În viaţa religioasă a credincioşilor din enorii, zilele de sărbătoare se deosebesc de restul zilelor anului (zilele de rând sau lucrătoare), mai întâi prin aceea că, în biserici, se oficiază serviciul divin, la care credincioşii iau parte, prăznuind astfel, adică cinstind şi comemorând evenimentul sau sfântul sărbătorit; în al doilea rând, prin repaus sau odihnă, adică prin întreruperea lucrului, a ocupaţiilor şi a îndelet-nicirilor obişnuite din celelal-te zile şi prin înlocuirea lor cu activităţi ori preocupări de natură religioasă, spirituală. În mănăstiri, unde serviciul divin se săvârşeşte zilnic, sărbătorile se deosebesc prin aceea că slujbele bisericeşti din zilele respective se oficiază mai pe larg şi mai solemn decât cele din restul zilelor.

În calendarul bisericesc de perete (ca şi în sinaxarele din cărţile de slujbă), zilele de sărbătoare se pot identifica uşor, fiind scrise de obicei cu roşu şi indicate prin anumite semne tipiconale (de obicei, o cruce roşie, simplă, ori urmată de o paranteză).

2. Vechimea şi universalitatea sărbătorilor

Instituţia sărbătorilor urcă până la originile omenirii reli-gioase; sărbătorile fac parte din formele sociale ale vieţii religioase la toate popoarele. Ele au fost instituite din nevoia firească pe care au simţit-o oamenii de a evada din când în când din făgaşul obişnuit al vieţii şi preocupărilor de toate zilele, pentru a se dedica mai intens preocupărilor religioase, îndeplinindu-şi datoriile tradiţionale sau legale faţă de suflet şi faţă de divinitate. În toate religiile există sărbători, adică zile anume consacrate cultului public al divinităţilor respective.

Evreii aveau, de exemplu, în afară de sabatul sau sărbătoarea săptămânală, sărbători anuale, ca cea a Paştilor, a Cincizecimii, a Corturilor, a împăcării sau Curăţirii, Purim ş.a.m.d.; toate aminteau de fapte importante din istoria lor religioasă şi politică. Alte popoare din antichitate aveau, de asemenea, sărbătorile lor fixe sau mobile, dintre care unele cu caracter naturist (neomeniile sau lunile noi, începutul anului), altele cu caracter agrar sau câmpenesc (în legătură cu echinocţiile şi solstiţiile), altele cu caracter istoric-social (aniversări sau comemorări ale unor evenimente triste ori fericite din viaţa publică), altele cu caracter privat sau familial (cultul Larilor sau al strămoşilor, Manes, la romani). Imperiul Roman, în cadrul căruia s-a născut Creştinismul, avea sărbătorile sale (feriae), adică zile anume consacrate cultului public al zeilor şi deosebite de cele comune, prin întreruperea sau suspendarea activităţii obişnuite, prin frecventarea altarelor şi a templelor zeilor şi prin îndeplinirea ceremoniilor rituale îndătinate etc.; unele erau sărbători private (cu caracter familial), altele publice (ale statului sau legale).

Nu e deci de mirare că şi religia creştină şi-a avut, încă de la început, sărbătorile sale. Acestea s-au format după dublul model: ebraic şi greco-roman, pe care îl oferea mediul ambiant în care a apărut şi s-a dezvoltat Creştinismul. Ele au apărut ca o formă necesară de manifestare a cultului public al religiei celei noi, adică de adunare a credincioşilor în jurul altarelor şi al clerului, ca o comunitate însufleţită de aceleaşi credinţe, idealuri şi sentimente religioase, deci ca Biserică, în sensul ei spiritual şi social, de instituţie sau obşte a credincioşilor.

3. Instituirea sărbătorilor creştine

La început, creştinii recrutaţi dintre iudei, care alcătuiau majoritatea primei comunităţi din Ierusalim, continuau să respecte sărbătorile iudaice, cu care fuseseră obişnuiţi, aşa cum făceau şi Sfinţii Apostoli (vezi, de exemplu, Fapte 2:1; 20:16 ş.a.). De aceea, cele mai vechi sărbători creştine apar ca prelungiri (într-un nou spirit) ale celor mai mari sărbători iudaice, pe lângă care ele se juxtapun la început, cu care coexistă o bună bucată de vreme şi pe care apoi le înlocuiesc definitiv. Acestea sunt: Duminica (în locul sabatului iudaic), Paştile şi Rusaliile (în locul celor două mari sărbători iudaice corespunzătoare, din lunile întâi şi a treia ale calendarului evreiesc: Pascha şi Cincizecimea). De fapt, cele două din urmă nu sunt în calendarul creştin decât cele mai importante duminici din cursul anului. Aceste trei sărbători sunt singurele sărbători creştine cu caracter general din primele trei secole. Abia în cursul secolului III, apare sporadic, după opinia majorităţii istoricilor, cel de-al treilea praznic împărătesc, adică sărbătoarea Epifaniei sau Teofaniei, o sărbătoare comună a Naşterii sau întrupării Dom-nului şi în acelaşi timp a Botezului Său.

Dar încă din sec. II, calendarul creştin începe să se îmbogă-ţească printr-o nouă serie de sărbători prilejuite de persecuţiile religioase: cele ale Sfinţilor Martiri şi Mărturisitori (memoriae, genJelia, natales, natalitia), la care se adăugară zilele de înmormântare ale episcopilor (depositiones). Cu caracter local la început, acestea sunt şi cele dintâi sărbători de origine pur creştină; una dintre cele mai vechi menţionate în documente este, de exemplu, cea a Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei, inaugurată îndată după moartea lui (+155).

Încetarea persecuţiilor, favorizând libera dezvoltare a cultului creştin în general, a înlesnit şi apariţia unor noi şi măreţe sărbători, care se înmulţesc treptat din sec. IV înainte, începând cu cele ale Mântuitorului şi ale Sfintei Cruci, aproape toate de origine palestiniană. De pe la sfârşitul secolului IV înainte, apar în documente şi cele mai vechi sărbători ale Maicii Domnului (Bunavestire şi Adormirea), ale Sfinţilor îngeri (acestea sunt menţionate sporadic mult mai devreme), ale sfinţilor mai importanţi din Vechiul şi din Noul Testament, precum şi ale unor evenimente mai importante din istoria Bisericii. Secolul următor a adus mai ales înmulţirea sărbătorilor Maicii Domnului (în Răsărit: Naşterea şi Intrarea în biserică) şi ale sfinţilor pustnici, călugări şi asceţi din secolele IV-V.

Cu excepţia celor trei mari sărbători creştine din epoca apostolică (Duminica, Paştile şi Cincizecimea), toate celelalte sărbători au avut la început caracter local. Multe dintre ele au fost la origine aniversări anuale ale zilei sfinţirii (inaugurării sau târnosirii) unor biserici închinate sfinţilor sau evenimen-telor respective, cum este cazul cu sărbătoarea ortodoxă a înăl-ţării Sfintei Cruci, de la 14 septembrie, sau cu sărbătorile Sfinţilor îngeri.

Secolul IV a adus generalizarea, în toată lumea creştină sau în cele mai multe din Bisericile locale, a unor sărbători cu ca-racter local până atunci. În această vreme, au avut loc influenţe şi schimburi reciproce între Răsărit şi Apus sau între diversele Biserici locale, ceea ce a dus la răspândirea unor sărbători locale şi transformarea lor din sărbători locale sau regionale, în sărbători universale ale Bisericii. Pentru schimburile acestea reciproce e grăitor îndeosebi cazul celor două mari sărbători ale Mântuitorului: Naşterea şi Botezul. Nu mai puţin a ajutat la această generalizare şi transportarea sfintelor moaşte de martiri şi împărţirea lor între diferite comunităţi, precum şi pelerinajele la mormintele lor şi la Locurile Sfinte, care au luat un mare avânt încă din vremea lui Constantin cel Mare. Lăsând la o parte sărbătorile Mântuitorului şi pe cele ale Maicii Domnului, cele dintâi sărbători ale sfinţilor, care au căpătat extensiune generală în întreaga Biserică, sunt cele ale Sfântului Ioan Botezătorul (de origine palestiniană, importate de Apus din sec. V înainte), ale Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel (de origine apuseană, la Roma, în sec. IV) şi cea a Sfântului Mucenic Ştefan (de origine ierusalimiteană, sec. IV). S-au notat, de asemenea, în calendare şi zilele aflării, transportării sau depunerii moaştelor de sfinţi în diferite biserici, zile care au devenit la rândul lor sărbători locale (ca, de exemplu, Aducerea Moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur la Constantinopol, la 27 ianuarie).

Apariţia de noi sărbători şi deci înmulţirea treptată a numă-rului sărbătorilor au adus la dispariţia unora mai vechi, cu ca-racter local şi legate de unele evenimente trecute sau de monumente dispărute cu timpul, cum e cazul aniversării sfinţirii Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim, la 13 septembrie, care, spre sfârşitul secolului IV, se serba cu mare solemnitate timp de opt zile, dar care apoi a dispărut, luându-i locul noua sărbătoare a înălţării Sfintei Cruci, de la 14 septembrie.

Aşadar, până prin sec. VI, calendarul creştin este aproape definitiv format în ceea ce priveşte sărbătorile mari de peste an, care până în această vreme apar aproape toate şi sunt sărbătorite mai pretutindeni, îndeosebi în Răsărit. El s-a format la început sub influenţa celui iudaic, apoi reprezintă o dezvoltare proprie a vieţii religioase creştine. Calendarul păgân n-a exercitat decât cel mult o influenţă indirectă asupra celui creştin. N-a fost adoptată în creştinism nici o sărbătoare păgână, chiar dacă se constată unele coincidenţe de date, întâmplătoare sau intenţionate, între unele sărbători creştine cu date fixe şi cele păgâne, pe care acestea le-au înlocuit (cum este cazul sărbă-torii Crăciunului, a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul ş.a.). Reminiscenţe păgâne supravieţuiesc doar în folclor, adică în datinile, credinţele şi riturile cvasi-religioase, legate mai ales de vechile sărbători păgâne cu caracter naturist, înlocuite de cele creştine (Crăciunul, 1 ianuarie, 24 iunie, Rusaliile).

Dintre marile centre ale creştinătăţii antice, rolul principal în formarea sărbătorilor Calendarului creştin l-au avut în Răsărit, la început, Ierusalimul şi apoi, Constantinopolul (Bizanţul), iar în Apus, Roma. Rolul de intermediar în ceea ce priveşte schimburile şi influenţele reciproce dintre Răsărit şi Apus în domeniul heortologhiului l-au jucat Galia şi grecii din sudul Italiei. (Va urma)

Pr. prof. ADRIAN N. IFTIMIU

Despre Botezul Domnului nostru Iisus Hristos

Botezul Domnului

Sfintii Parinti si scriitori bisericesti subliniaza, in scrierile lor, ca botezul Domnului in apa Iordanului, pe langa faptul ca a facut cunoscut tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Fiu adevarat al lui Dumnezeu-Tatal si odata cu El si pe celelalte persoane ale Sfintei Treimi, mai are si o referire deosebita fata de intreaga creatie.

Ca atare, botezul lui Hristos este o revelare a tainei Sfintei Treimi, dar dupa invatatura Bisericii, el este si o restabilire si o reinnoire a firii inconjuratoare omului. Acesta este rostul pentru care Hristos se boteaza in mijlocul firii, in apele Iordanului. Ca sa prezentam aceasta latura a lucrarii tainice a botezului Domnului nostru Iisus Hristos, este necesar sa cunoastem raportul firii create cu omul, inainte si dupa introducerea pacatului in lume.

I. Firea inconjuratoare inainte si dupa caderea in pacat

Intre om si firea inconjuratoare exista o legatura foarte stransa si aceasta se datoreaza faptului ca si ea este deopotriva creata de Dumnezeu. Omul, dupa predaniile bisericesti, nu se poate concepe in afara legaturii cu Dumnezeu, dar nici in afara firii create, cu care este connatural prin trupul sau. Ca sa se cunoasca, sa se realizele pe sine, in comuniunea semenilor sai si sa-si dezvolte actiunile sale creatoare, invatatura Bisericii ne spune ca omul are nevoie nu numai de Harul dumnezeiesc, ci si de firea inconjuratoare lui. In felul acesta, intreaga creatie nu exista pentru ea insasi, ci pentru om. Aceasta nu inseamna catusi de putin ca omul este autorul ei. Ea este anterioara omului, cu toate ca omul intervenind poate sa o modifice fie in bine, fie in rau. Actiunea omului asupra firii incon­juratoare este foarte mare. De altfel, natura isi indeplineste rostul pentru care a fost creata, numai existand pentru om, iar nu ca scop in sine.

Daca "Justitia originalis" inseamna o stare de fericire si de desavarsire a omului in gradina paradisului - desi aceasta stare nu este inca consolidata - si daca aceasta dreptate originara se manifesta printr-o functionare normala a chipului lui Dumnezeu in om, atunci putem spune ca si firea inconjuratoare cunoaste, in starea ei paradisiaca, o stare de lumina si de desavarsire si de armonie, dar, ca si la primul om, o stare ne­consolidata definitiv. Armonia si frumusetea impodobeau natura in stadiul ei paradisiac, dar acestea trebuiau consolidate. Si aceasta consolidare nu si-o putea castiga ea singura, ci numai prin si in unire cu omul, caci omului ii incredintase Logosul misiunea de a lucra mai departe pentru infrumusetarea si consolidarea armoniei dintre fapturi. El, cu aju­torul Harului divin, trebuia sa se consolideze pe sine in stare de desa­varsire deplina si consolidandu-se pe sine, consolida intreaga fire creata, pe care o purta calitativ in trupul sau. Prin om, firea inconjuratoare tre­buia sa ramana constant, in modul cel mai deplin, o revelatie a Divi­nitatii, o teofanie.

Caderea lui Adam a atras asupra firii inconjuratoare consecinte destul de dezastruoase. Pacatul lui Adam desfiinteaza paradisul, adica natura primordiala. Natura cade prada luptei dintre contrarii.

Fiinta omului si intreaga zidire nu mai participa ca inainte la pleni­tudinea vietii divine, insa nu inceteaza de a exista. De acum inainte duce o existenta lipsita de continut, adica de plenitudine de viata si de sens. Existenta creaturii dupa pacatul stramosesc este o existenta rupta de izvorul vietii. Natura exista obiectiv, dar ca o realitate creata si dependenta de Creatorul sau. Desi este creata, este totusi libera in actiunile sale. Asa ca Dumnezeu nu impiedica cu nimic mersul creatiei. Natura a putut asa dar sa-si intoarca fata de la Creatorul si Proniatorul sau.

Pe alta parte intimitatea dintre om si firea inconjuratoare este deopo­triva rupta de pacat si in locul prieteniei apare vrajmasia si revoltele na­turii ca protest in fata acestei stari de fapt. Se ridica contra conducato­rului ei, fiindca "creatia e nevinovata de aceste greseli prin care i se face sila. Ea este curata si sfanta, ca una ce a iesit din mainile Creato­rului. In urma pacatului stramosesc firea creata se departeaza de om, se intuneca si rezista cu tenacitate tuturor actiunilor omului.

Firea inconjuratoare nu-i mai descopera omului maretia si lucrarea lui Dumnezeu. Ne cufunda tot mai adanc in natural. Din cauza pacatului stramosesc, odata cu omul s-a alterat profund, s-a degenerat si firea inconjuratoare lui.

Omul cel nou adus de Iisus Hristos avea nevoie deo­potriva de o natura innoita si inundata de Harul divin. De aceea firea inconjuratoare trebuia sa fie restabilita si recreata. Hristos a venit la noi, ca sa faca partas la viata divina nu numai pe om, ci intreaga natura in care omul traieste si isi indeplineste misiunea lui ca om si chip al lui Dumnezeu. Nasterea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu este inceputul mantuirii, al restabilirii si reinnoirii intregii firi umane pe care Adam o strambase si o invechise. Botezul Domnului marcheaza insa inceputul restabilirii si innoirii intregii zidiri a lui Dumnezeu. Aceasta purificare si indreptare a intregii creatii tine, ca si indreptarea firii ome­nesti, tot de Hristos in mod deosebit, fiindca Logosul este Cel care a creat totul si poarta in Sine ca intr-un focar, ratiunile tuturor lucrurilor. Din acest focar isi trag toate creaturile ratiunile lor - acei logoi - de existenta. Hristos venind in mijlocul cosmosului nu vine la ceva strain Lui, ci vine la acele ratiuni, logoi, pe care El le-a semanat dintru in­ceput in creaturi. Si prin acesti logoi, creaturile intra in contact cu Divi­nitatea. Aceasta lucrare de intinerire a naturii nu apartine, desigur, exclusiv Logosului, dupa cum nici actul creatiei, ci este opera comuna a Sfintei Treimi.

2. Hristos in mijlocul firii iconjuratoare

Logosul lui Dumnezeu prin intruparea Sa, s-a situat in centrul umanitatii si de acolo raspandeste raze de lumina si de viata in toata firea omeneasca. Revarsa prin firea Sa omeneasca indumnezeita plenitudinea Harului asupra tuturor fiilor lui Adam. Botezandu-Se pentru noi in apele Iordanului, izvorul vietii apare in centrul tuturor creaturilor. Vine la Iordan, ca sa dea viata, lumina si ajutor creaturilor Sale, caci Dumnezeu nu a socotit sa lase creatura Sa fara ajutor, nici sa lase prada pericolului separarii de Sine spune Sfantul Grigore Teologul. Prin botez, Hristos apropie de Sine firea care se instrainase de la fata Lui, firea care se intunecase si se saracise de viata. Caci separarea de izvorul vietii inseamna slabire, si moarte chiar, cand aceasta indepartare de sursa de existenta persista.

Aratarea lui Dumnezeu in mijlocul firii este un act de micsorare de Sine. Este un act de chenoza ca firea sa nu fie mistuita de focul Dumnezeirii. Prezenta lui Hristos este simtita din plin de intreaga fire, desi Lo­gosul vine in chip de rob. Simtind prezenta Creatorului ei, firea pe de o parte se inspaimanta si se cutremura, iar pe de alta tresalta de bucurie ca Izvorul vietii a izvorat in mijlocul ei. Este ceea ce se intampla cu firea umana, care incearca sentimente de teama, dar si de bucurie, atunci cand ingerul Gavriil vesteste Sfintei Fecioare Maria zamislirea si nasterea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu dintr-insa. Sfintii Parinti, scriitorii si imnologii bisericesti, zugravesc cat se poate de viu natura care simte in sanul ei prezenta lui Hristos si prezenta Duhului Sfant. "Apele Te-au cunoscut Dumnezeule, zice Sfantul Sofronie, episcopul Ierusalimului, Te-au cunoscut si s-au temut. Iordanul s-a intors vazand focul Dumnezeirii coborand trupeste si intrand in el. Iordanul s-a intors vazand Duhul Sfant, pogorandu-se in chip de porumbel. Iordanul s-a intors vazand pe Cel nevazut, facandu-se vazut, pe Creatorul intrupat, pe Stapanul in chip de rob. Si muntii au saltat privind pe Dumnezeu in trup".

Intreband marea si Iordanul : "Ce-ti este tie, mare, ca ai fugit si tu, Iordane, ca te-au intors inapoi (Ps. 113, 5) ?", ele raspunzand zic: "Am vazut pe Creatorul tuturor in chip de rob". De aceea "Iordanul nu in­drazneste sa se apropie" de Stapanul sau. El isi "desparte si opreste curgerea apelor sale, vazand pe Stapanul botezandu-Se". Apele ii fac loc Stapanului lor sa se aseze in mijlocul lor ca sa le sfinteasca. Este ceea ce s-a intamplat cu prilejul trecerii poporului evreu prin Marea Rosie, cand apele s-au despartit in doua, iar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul marii ca pe uscat. Apele Iordanului se despica in doua ca pe vremea lui Iosua, cand preotii au trecut cu chivotul legii prin mijlocul Iordanului, ca pe uscat, primind si privind in sanul lor pe Hristos care Se boteaza pentru mantuirea neamului omenesc si pentru sfintirea firii apelor.

Firea tresalta de bucurie cand Creatorul isi face aparitia in mijlocul ei. "Rau al Iordanului, insoteste-te cu mine (zice Ioan Botezatorul) si salta, dantuieste si tresalta cu mine, cu bucurie, caci Creatorul tau cu trup omenesc sta in fata ta". Si Iordanul are motive sa se bucure, caci este o deosebire fundamentala intre oprirea cursului sau pentru trecerea chivotului legii cu intregul popor al lui Israel spre Ierihon si cufundarea in apele sale a Aceluia care este Ziditorul sau. Sfantul Grigore de Antiohia remarca aceasta nuanta semnificativa, pentru intelegerea innoirii si sfintirii apelor, prin cuvintele : "Ai vazut pe Israil trecand prin tine si despartind apele tale si ai stat privind trecerea poporului. Acum insa ele se varsa si curg mai puternic si inconjoara picioarele si manile Lui imaculate".

De aceea, "muntii au tresaltat vazand pe Dumnezeu intrupat si norii au dat glas mirandu-se de Cel ce a venit lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat". Sfantul Grigore Taumaturgul si Sfantul Grigore de Antiohia invita firea sa intampine pe Cel ce se indreapta spre Iordan : "Munti si coline, vai si izvoare, mari si fluvii, binecuvantati pe Domnul care se indreapta spre fluviul Iordan, caci El insusi trimite, prin aceste ape, sfintire tuturor apelor".

Iisus Hristos Se boteaza in mijlocul firii ca sa acorde o deosebita importanta creatiei Sale. Firea exista real, dar dependenta de Crea­torul ei in care isi are ratiunea existentei sale. Si ea cunoaste o plenitudine de viata numai daca ramane sub umbrirea si lucrarea energiilor divine necreate. Acest lucru este aratat la botezul Domnului, atat de Fiul lui Dumnezeu care intra in mijlocul firii apelor, cat si de firea insasi care tresalta, cutremurandu-se si bucurandu-se in acelasi timp, simtind pe Logosul intrupat, in mijlocul ei.

Prin faptul ca vine in sanul lor, Dumnezeu nu tulbura, insa, cu nimic legile de dezvoltare a creaturilor. Nici o dezordine si nici o revolta din partea naturii nu se observa cu prilejul botezului. Ci dimpotriva o armonie desavarsita cuprinde intreaga fire. Ea se regaseste in atmosfera de armonie de altadata cu Dumnezeu, Ziditorul ei, si cu omul, glasul ei catre cel Atotputernic, intrucat Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat. De aceea vine El in chipul robului, ca sa impace pe om cu natura in care el vietuieste. Era necesara stergerea ostilitatii dintre ei si restabilirea armoniei uni­versale care ii imbratisa in starea paradisiaca. Firea trebuia sa fie resta­bilita in starea ei originara, si pusa iarasi in legatura directa cu Izvorul vietii. Dar nu de un simplu om, ci de Dumnezeu-Omul, caci numai Acesta putea s-o indrepte.

Prezenta lui Hristos in cadrul naturii ne arata ca aceasta din urma are sens numai intrucat exista pentru om, caci ca om vine Dumnezeu in cuprinsul ei. Omul avea nevoie de ea, nu Dumnezeu. Ni se releva impletirea stransa dintre om si ansamblul intregii creatii, deoarece natura priveste bucurandu-se, cum Dumnezeu, ca om, se curata in Iordan pentru om si pentru ea. Se arata pe de o parte ca omul are nevoie de lume, iar pe de alta parte cum si natura are nevoie de om. O intereseaza curatirea si sfintirea omului, intrucat tresalta de bucurie privind pe Cel ce Se boteaza. Nu putea deslipi pe om de natura, deoarece acesta traieste in cadrul ei, dar nici firea de om, caci in cazul acesta ea isi pierde rostul pentru care exista, nemaiavand pe om ca centru al ei.

Deci, savarsirea botezului Domnului in mijlocul firii ne arata lim­pede ca Hristos a cinstit in mod deosebit creatura Sa: o arata ca fiind opera mainilor Sale, existand real, dar avandu-si sursa in Logosul care a adus-o la existenta. Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti, consecventi invataturii lui Hristos, subliniaza si vadesc in scrisul si viata lor, importanta primordiala si nepieritoare a creatiei lui Dumnezeu alaturi de dogma despre Sfanta Treime, de dogma despre in­truparea Logosului si indumnezeirea firii umane, de dogma despre Purcederea Duhului Sfant si trimiterea Lui in lume. Firea creata este un act al iubirii lui Dumnezeu, intrucat iubirea Lui care strabate existenta este un act creator si mentinator al vietii, al unitatii si al fiintei. Si tot El tine, cum arata taina Botezului Domnului, si restabilirea si in­noirea ei, caci Creatorul, Izvorul a tot binele, nu lasa sa piara ceea ce El a creat. Deci Logosul Tatalui, prin intruparea Sa, pune inceput restabi­lirii si reinnoirii firii umane, iar prin botezul Sau ca om, in sanul firii create, initiaza in mod expres procesul de indreptare, purificare, innoire si sfintire a firii inconjuratoare omului, savarsind in felul acesta reabili­tarea in starea primordiala a intregului cosmos. Ca restaurator al umanitatii, Hristos este Noul Adam, iar ca indreptator al intregii zidiri este Creatorul din nou al lumii, sau, mai bine zis, Recreatorul firii invechite, "noul Noe", dupa expresia Sfantului Grigore Taumaturgul.

Despre Craciun

Crăciunul a început să fie serbat de către creştini pe 25 decembrie, după cel puţin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, anume începând cu secolul al IV-lea în Vest şi începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Iniţial, sărbătoarea naşterii lui Hristos era ţinută pe 6 ianuarie, istoricii ştiind azi că ea se celebra deja în 336 d. Chr., la Roma. ^[12] (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci naşterea, botezul şi primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creştină considerată eretică de către creştinismul canonic) serbau aceeaşi „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez” ^[13]). Sextus Julius Africanus, un creştin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru naşterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalţi creştini, care preferau 6 ianuarie. ^[14]

În primele două secole creştine, a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi Părinţi ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri” din prespectiva bisericii^[15]. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane^[16].

Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii naşterii lui Iisus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creştini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradiţiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data naşterii lui Iisus.^[14]

Din motive politice, aşa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creştină a considerat copierea sărbătorilor şi a riturilor păgâne ca fiind soluţia răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic ataşate vechilor sărbători şi practici rituale păgâne^[17].

Factorul pentru care primii creştini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al naşterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau diverse date de naştere ale zeilor păgâni^[18]. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstiţiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară^[19]. Epifaniu, scriitor creştin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie şi semnificaţia acestuia la egipteni şi la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba naşterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creştin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la naşterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput şi a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin.

O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie naşterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renaşterii soarelui şi alungării iernii (ca şi Saturnaliile). Odată ce creştinii au abandonat celebrarea naşterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creştini fac frecvente legături între renaşterea soarelui şi naşterea lui Hristos^[14].

Triburile nord-europene (germanice) celebrau şi ele, la aceeaşi dată, „Iule”, pentru a comemora „renaşterea soarelui dătător de lumină şi căldură”, de maniera în care şi creştinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”^[20]. Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, aşa cum în primele reprezentări creştine Iisus avea şi el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Papa Leon I cel Mare, erau creştini care afirmau că serbează nu atât naşterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciţi, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII) ^[21].

Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creştinismului, anume Mitra, avea şi el ziua de naştere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult şi rit era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, aşa cum va remarca mai târziu şi Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum)^[22]. Pe la mijlocul secolului al III-lea, Sfântul Ciprian cartaginezul, clama extaziat: Oh, ce magică lucrare a Providenţei că ziua în care Soarele s-a născut … Hristos şi el se naşte! ^[23].

Creştinii secolului al III-lea credeau că creaţia lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni (sarcina, gestaţia) se obţinea data de 25 decembrie^[24].

Sărbătorile din jurul solstiţiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreştină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.

Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semănături şi măsurarea rezervelor de hrană pentru iarnă între recolte, ne permit să înţelegem apariţia diferitelor mitologii şi tradiţii culturale. În noaptea solstiţiului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius, indicând punctul unde va răsări soarele în dimineaţa de după solstiţiul de iarnă. De la data solstiţiului de vară, soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstiţiului de iarnă, soarele îşi opreşte coborârea pe cer iar durata de lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu îşi modifică poziţia pe orizont. După acest moment soarele îşi începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a soarelui şi a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este sărbătorită din nou la data echinocţiului de primăvară, când durata zilei o egalează pe cea a nopţii (dată de care se leagă în creştinism sărbătorirea Paştelui).