Despre Botezul Domnului nostru Iisus Hristos

Botezul Domnului

Sfintii Parinti si scriitori bisericesti subliniaza, in scrierile lor, ca botezul Domnului in apa Iordanului, pe langa faptul ca a facut cunoscut tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Fiu adevarat al lui Dumnezeu-Tatal si odata cu El si pe celelalte persoane ale Sfintei Treimi, mai are si o referire deosebita fata de intreaga creatie.

Ca atare, botezul lui Hristos este o revelare a tainei Sfintei Treimi, dar dupa invatatura Bisericii, el este si o restabilire si o reinnoire a firii inconjuratoare omului. Acesta este rostul pentru care Hristos se boteaza in mijlocul firii, in apele Iordanului. Ca sa prezentam aceasta latura a lucrarii tainice a botezului Domnului nostru Iisus Hristos, este necesar sa cunoastem raportul firii create cu omul, inainte si dupa introducerea pacatului in lume.

I. Firea inconjuratoare inainte si dupa caderea in pacat

Intre om si firea inconjuratoare exista o legatura foarte stransa si aceasta se datoreaza faptului ca si ea este deopotriva creata de Dumnezeu. Omul, dupa predaniile bisericesti, nu se poate concepe in afara legaturii cu Dumnezeu, dar nici in afara firii create, cu care este connatural prin trupul sau. Ca sa se cunoasca, sa se realizele pe sine, in comuniunea semenilor sai si sa-si dezvolte actiunile sale creatoare, invatatura Bisericii ne spune ca omul are nevoie nu numai de Harul dumnezeiesc, ci si de firea inconjuratoare lui. In felul acesta, intreaga creatie nu exista pentru ea insasi, ci pentru om. Aceasta nu inseamna catusi de putin ca omul este autorul ei. Ea este anterioara omului, cu toate ca omul intervenind poate sa o modifice fie in bine, fie in rau. Actiunea omului asupra firii incon­juratoare este foarte mare. De altfel, natura isi indeplineste rostul pentru care a fost creata, numai existand pentru om, iar nu ca scop in sine.

Daca "Justitia originalis" inseamna o stare de fericire si de desavarsire a omului in gradina paradisului - desi aceasta stare nu este inca consolidata - si daca aceasta dreptate originara se manifesta printr-o functionare normala a chipului lui Dumnezeu in om, atunci putem spune ca si firea inconjuratoare cunoaste, in starea ei paradisiaca, o stare de lumina si de desavarsire si de armonie, dar, ca si la primul om, o stare ne­consolidata definitiv. Armonia si frumusetea impodobeau natura in stadiul ei paradisiac, dar acestea trebuiau consolidate. Si aceasta consolidare nu si-o putea castiga ea singura, ci numai prin si in unire cu omul, caci omului ii incredintase Logosul misiunea de a lucra mai departe pentru infrumusetarea si consolidarea armoniei dintre fapturi. El, cu aju­torul Harului divin, trebuia sa se consolideze pe sine in stare de desa­varsire deplina si consolidandu-se pe sine, consolida intreaga fire creata, pe care o purta calitativ in trupul sau. Prin om, firea inconjuratoare tre­buia sa ramana constant, in modul cel mai deplin, o revelatie a Divi­nitatii, o teofanie.

Caderea lui Adam a atras asupra firii inconjuratoare consecinte destul de dezastruoase. Pacatul lui Adam desfiinteaza paradisul, adica natura primordiala. Natura cade prada luptei dintre contrarii.

Fiinta omului si intreaga zidire nu mai participa ca inainte la pleni­tudinea vietii divine, insa nu inceteaza de a exista. De acum inainte duce o existenta lipsita de continut, adica de plenitudine de viata si de sens. Existenta creaturii dupa pacatul stramosesc este o existenta rupta de izvorul vietii. Natura exista obiectiv, dar ca o realitate creata si dependenta de Creatorul sau. Desi este creata, este totusi libera in actiunile sale. Asa ca Dumnezeu nu impiedica cu nimic mersul creatiei. Natura a putut asa dar sa-si intoarca fata de la Creatorul si Proniatorul sau.

Pe alta parte intimitatea dintre om si firea inconjuratoare este deopo­triva rupta de pacat si in locul prieteniei apare vrajmasia si revoltele na­turii ca protest in fata acestei stari de fapt. Se ridica contra conducato­rului ei, fiindca "creatia e nevinovata de aceste greseli prin care i se face sila. Ea este curata si sfanta, ca una ce a iesit din mainile Creato­rului. In urma pacatului stramosesc firea creata se departeaza de om, se intuneca si rezista cu tenacitate tuturor actiunilor omului.

Firea inconjuratoare nu-i mai descopera omului maretia si lucrarea lui Dumnezeu. Ne cufunda tot mai adanc in natural. Din cauza pacatului stramosesc, odata cu omul s-a alterat profund, s-a degenerat si firea inconjuratoare lui.

Omul cel nou adus de Iisus Hristos avea nevoie deo­potriva de o natura innoita si inundata de Harul divin. De aceea firea inconjuratoare trebuia sa fie restabilita si recreata. Hristos a venit la noi, ca sa faca partas la viata divina nu numai pe om, ci intreaga natura in care omul traieste si isi indeplineste misiunea lui ca om si chip al lui Dumnezeu. Nasterea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu este inceputul mantuirii, al restabilirii si reinnoirii intregii firi umane pe care Adam o strambase si o invechise. Botezul Domnului marcheaza insa inceputul restabilirii si innoirii intregii zidiri a lui Dumnezeu. Aceasta purificare si indreptare a intregii creatii tine, ca si indreptarea firii ome­nesti, tot de Hristos in mod deosebit, fiindca Logosul este Cel care a creat totul si poarta in Sine ca intr-un focar, ratiunile tuturor lucrurilor. Din acest focar isi trag toate creaturile ratiunile lor - acei logoi - de existenta. Hristos venind in mijlocul cosmosului nu vine la ceva strain Lui, ci vine la acele ratiuni, logoi, pe care El le-a semanat dintru in­ceput in creaturi. Si prin acesti logoi, creaturile intra in contact cu Divi­nitatea. Aceasta lucrare de intinerire a naturii nu apartine, desigur, exclusiv Logosului, dupa cum nici actul creatiei, ci este opera comuna a Sfintei Treimi.

2. Hristos in mijlocul firii iconjuratoare

Logosul lui Dumnezeu prin intruparea Sa, s-a situat in centrul umanitatii si de acolo raspandeste raze de lumina si de viata in toata firea omeneasca. Revarsa prin firea Sa omeneasca indumnezeita plenitudinea Harului asupra tuturor fiilor lui Adam. Botezandu-Se pentru noi in apele Iordanului, izvorul vietii apare in centrul tuturor creaturilor. Vine la Iordan, ca sa dea viata, lumina si ajutor creaturilor Sale, caci Dumnezeu nu a socotit sa lase creatura Sa fara ajutor, nici sa lase prada pericolului separarii de Sine spune Sfantul Grigore Teologul. Prin botez, Hristos apropie de Sine firea care se instrainase de la fata Lui, firea care se intunecase si se saracise de viata. Caci separarea de izvorul vietii inseamna slabire, si moarte chiar, cand aceasta indepartare de sursa de existenta persista.

Aratarea lui Dumnezeu in mijlocul firii este un act de micsorare de Sine. Este un act de chenoza ca firea sa nu fie mistuita de focul Dumnezeirii. Prezenta lui Hristos este simtita din plin de intreaga fire, desi Lo­gosul vine in chip de rob. Simtind prezenta Creatorului ei, firea pe de o parte se inspaimanta si se cutremura, iar pe de alta tresalta de bucurie ca Izvorul vietii a izvorat in mijlocul ei. Este ceea ce se intampla cu firea umana, care incearca sentimente de teama, dar si de bucurie, atunci cand ingerul Gavriil vesteste Sfintei Fecioare Maria zamislirea si nasterea dupa trup a Fiului lui Dumnezeu dintr-insa. Sfintii Parinti, scriitorii si imnologii bisericesti, zugravesc cat se poate de viu natura care simte in sanul ei prezenta lui Hristos si prezenta Duhului Sfant. "Apele Te-au cunoscut Dumnezeule, zice Sfantul Sofronie, episcopul Ierusalimului, Te-au cunoscut si s-au temut. Iordanul s-a intors vazand focul Dumnezeirii coborand trupeste si intrand in el. Iordanul s-a intors vazand Duhul Sfant, pogorandu-se in chip de porumbel. Iordanul s-a intors vazand pe Cel nevazut, facandu-se vazut, pe Creatorul intrupat, pe Stapanul in chip de rob. Si muntii au saltat privind pe Dumnezeu in trup".

Intreband marea si Iordanul : "Ce-ti este tie, mare, ca ai fugit si tu, Iordane, ca te-au intors inapoi (Ps. 113, 5) ?", ele raspunzand zic: "Am vazut pe Creatorul tuturor in chip de rob". De aceea "Iordanul nu in­drazneste sa se apropie" de Stapanul sau. El isi "desparte si opreste curgerea apelor sale, vazand pe Stapanul botezandu-Se". Apele ii fac loc Stapanului lor sa se aseze in mijlocul lor ca sa le sfinteasca. Este ceea ce s-a intamplat cu prilejul trecerii poporului evreu prin Marea Rosie, cand apele s-au despartit in doua, iar copiii lui Israel au trecut prin mijlocul marii ca pe uscat. Apele Iordanului se despica in doua ca pe vremea lui Iosua, cand preotii au trecut cu chivotul legii prin mijlocul Iordanului, ca pe uscat, primind si privind in sanul lor pe Hristos care Se boteaza pentru mantuirea neamului omenesc si pentru sfintirea firii apelor.

Firea tresalta de bucurie cand Creatorul isi face aparitia in mijlocul ei. "Rau al Iordanului, insoteste-te cu mine (zice Ioan Botezatorul) si salta, dantuieste si tresalta cu mine, cu bucurie, caci Creatorul tau cu trup omenesc sta in fata ta". Si Iordanul are motive sa se bucure, caci este o deosebire fundamentala intre oprirea cursului sau pentru trecerea chivotului legii cu intregul popor al lui Israel spre Ierihon si cufundarea in apele sale a Aceluia care este Ziditorul sau. Sfantul Grigore de Antiohia remarca aceasta nuanta semnificativa, pentru intelegerea innoirii si sfintirii apelor, prin cuvintele : "Ai vazut pe Israil trecand prin tine si despartind apele tale si ai stat privind trecerea poporului. Acum insa ele se varsa si curg mai puternic si inconjoara picioarele si manile Lui imaculate".

De aceea, "muntii au tresaltat vazand pe Dumnezeu intrupat si norii au dat glas mirandu-se de Cel ce a venit lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat". Sfantul Grigore Taumaturgul si Sfantul Grigore de Antiohia invita firea sa intampine pe Cel ce se indreapta spre Iordan : "Munti si coline, vai si izvoare, mari si fluvii, binecuvantati pe Domnul care se indreapta spre fluviul Iordan, caci El insusi trimite, prin aceste ape, sfintire tuturor apelor".

Iisus Hristos Se boteaza in mijlocul firii ca sa acorde o deosebita importanta creatiei Sale. Firea exista real, dar dependenta de Crea­torul ei in care isi are ratiunea existentei sale. Si ea cunoaste o plenitudine de viata numai daca ramane sub umbrirea si lucrarea energiilor divine necreate. Acest lucru este aratat la botezul Domnului, atat de Fiul lui Dumnezeu care intra in mijlocul firii apelor, cat si de firea insasi care tresalta, cutremurandu-se si bucurandu-se in acelasi timp, simtind pe Logosul intrupat, in mijlocul ei.

Prin faptul ca vine in sanul lor, Dumnezeu nu tulbura, insa, cu nimic legile de dezvoltare a creaturilor. Nici o dezordine si nici o revolta din partea naturii nu se observa cu prilejul botezului. Ci dimpotriva o armonie desavarsita cuprinde intreaga fire. Ea se regaseste in atmosfera de armonie de altadata cu Dumnezeu, Ziditorul ei, si cu omul, glasul ei catre cel Atotputernic, intrucat Hristos este Dumnezeu adevarat si om adevarat. De aceea vine El in chipul robului, ca sa impace pe om cu natura in care el vietuieste. Era necesara stergerea ostilitatii dintre ei si restabilirea armoniei uni­versale care ii imbratisa in starea paradisiaca. Firea trebuia sa fie resta­bilita in starea ei originara, si pusa iarasi in legatura directa cu Izvorul vietii. Dar nu de un simplu om, ci de Dumnezeu-Omul, caci numai Acesta putea s-o indrepte.

Prezenta lui Hristos in cadrul naturii ne arata ca aceasta din urma are sens numai intrucat exista pentru om, caci ca om vine Dumnezeu in cuprinsul ei. Omul avea nevoie de ea, nu Dumnezeu. Ni se releva impletirea stransa dintre om si ansamblul intregii creatii, deoarece natura priveste bucurandu-se, cum Dumnezeu, ca om, se curata in Iordan pentru om si pentru ea. Se arata pe de o parte ca omul are nevoie de lume, iar pe de alta parte cum si natura are nevoie de om. O intereseaza curatirea si sfintirea omului, intrucat tresalta de bucurie privind pe Cel ce Se boteaza. Nu putea deslipi pe om de natura, deoarece acesta traieste in cadrul ei, dar nici firea de om, caci in cazul acesta ea isi pierde rostul pentru care exista, nemaiavand pe om ca centru al ei.

Deci, savarsirea botezului Domnului in mijlocul firii ne arata lim­pede ca Hristos a cinstit in mod deosebit creatura Sa: o arata ca fiind opera mainilor Sale, existand real, dar avandu-si sursa in Logosul care a adus-o la existenta. Sfintii Parinti si scriitorii bisericesti, consecventi invataturii lui Hristos, subliniaza si vadesc in scrisul si viata lor, importanta primordiala si nepieritoare a creatiei lui Dumnezeu alaturi de dogma despre Sfanta Treime, de dogma despre in­truparea Logosului si indumnezeirea firii umane, de dogma despre Purcederea Duhului Sfant si trimiterea Lui in lume. Firea creata este un act al iubirii lui Dumnezeu, intrucat iubirea Lui care strabate existenta este un act creator si mentinator al vietii, al unitatii si al fiintei. Si tot El tine, cum arata taina Botezului Domnului, si restabilirea si in­noirea ei, caci Creatorul, Izvorul a tot binele, nu lasa sa piara ceea ce El a creat. Deci Logosul Tatalui, prin intruparea Sa, pune inceput restabi­lirii si reinnoirii firii umane, iar prin botezul Sau ca om, in sanul firii create, initiaza in mod expres procesul de indreptare, purificare, innoire si sfintire a firii inconjuratoare omului, savarsind in felul acesta reabili­tarea in starea primordiala a intregului cosmos. Ca restaurator al umanitatii, Hristos este Noul Adam, iar ca indreptator al intregii zidiri este Creatorul din nou al lumii, sau, mai bine zis, Recreatorul firii invechite, "noul Noe", dupa expresia Sfantului Grigore Taumaturgul.